România a suferit a doua mare dezamăgire la rând la turneele finale de handbal feminin și sigur că acum se caută vinovații. Antrenorul Bogdan Burcea și-a asumat principala responsabilitate după Euro 2020, jucătoarele au intrat la rândul lor în colimator, dar nu este cumva și vina federației pentru tot ce s-a întâmplat în Danemarca?
De mai bine de 20 de ani, decembrie este cea mai fierbinte lună pentru handbalul românesc. Cu bune și mai puțin bune, respirăm alături de naționala feminină, care participă constant la turneele finale. Dacă vreți, fetele de la handbal au devenit o emblemă, un reper într-un sport românesc tot mai prăfuit, tot mai batjocorit de clasa politică. Dar în ultimii 2 ani și această reprezentativă a început să dea „rateu”. Anul trecut a venit pe locul 12 la Campionatul Mondial, după câteva înfrângeri istorice. Se întâmplă însă și la case mai mari, diverse conjucturi, formă mai proastă, nu poți să fii tot timpul sus, etc. În aceste zile, România a jucat la Euro 2020 și a dezamăgit din nou. Rezultatul? Tot locul 12!
Să nu uităm că în ambele cazuri, atât în Japonia, cât și în Dasnemarca, tricolorele au prins și acest loc 12 cu multă-multă șansă. La Mondial, România a jucat o repriză bună cu Ungaria și s-a calificat cu un gol marcat în ultima secundă, cu un gol al Cristinei Neagu. Acum, a avut noroc de o poartă bună și a întors un meci în fața Poloniei. A mai avut 45 de minute OK cu Norvegia, dar un joc de handbal durează totuși 60 de minute, iar naționala a avut un deficit de opt goluri la final (20-28). Așadar, două turnee finale, două locuri 12, obținute și acestea cu chiu cu vai. Concluzia nu poate fi de cât una singură: România are o problemă uriașă mai nou și cu handbalul feminin. Cu băieții ne chinuim de peste 20 de ani să ieșim dintr-o „gaură neagră”, câteodată se mai aprinde câte o lanternă, dar probleme de fond sunt aceleași. Deci, handbalul feminin și în speță naționala traversează momente crâncene și riscă să urmeze aceeași cale a băieților.
În 2019, Tomas Ryde a fost găsit principalul vinovat pentru prestația sub orice critică de la Mondiale. Acum, a venit lui Bogdan Burcea să fie identificat responsabilul nr. 1 pentru tot ce s-a întâmplat la Kolding. Cu argumente pro și contra, antrenorii au avut, fără discuție, partea lor de vină. Dar oare Federația Română de Handbal nu are nicio vină? Ba are, chiar cea mai mare vină! Doar că, de fiecare dată, conducătorii se fac că plouă! Câinii latră, caravana trece, lasă că vin următoarele alegeri și-i mai păcălim încă o dată. Sunt multe motive pentru care administrația „Dedu” se face vinovată pentru dezamăgirile crunte din ultima perioadă, dar ne referim cu această ocazie la două direcții majore, care au însă același numitor comun: strategia! Una care nu a existat în toți acești ani. O strategia care ar fi trebuit să existe pentru creșterea și promovarea unor generații de excepție. Apoi, o strategie adaptată pentru această perioadă grea, afectată de coronavirus. Și începem cu această a doua problemă.
„Țara care știe să negocieze bine din punct de vedere sportiv situația Covid-19, va avea beneficii cel puțin două cicluri olimpice. Lucru acesta se va vedea foarte curând”, spunea Alexandru Dedu, în urmă cu aproximativ o lună și jumătate, mândru la data respectivă că a reușit să programeze patru etape în șase zile la Sf. Gheorghe, într-un turneu care a lăsat urme puternice, care s-au răsfrânt într-o măsură și asupra Euro 2020: jucătoare infectate, carantină, lipsă de pregătire și așa mai departe. Dar președintele FR de Handbal a grăit, într-adevăr, corect. Dar România a fost la sensul opus. A știut să negocieze foarte prost din punct de vedere sportiv situația Covid-19. S-a văzut asta foarte curând, după câteva săptămâni.
De altfel, tot acest haos produs de pandemia de Covid-19 a fost făcut și mai mare de administrația „Dedu”. Federația nu a fost în stare să programeze niște meciuri pentru echipa națională. Este de prisos să mai spunem faptul că majoritatea adversarelor, inclusiv Polonia, au avut jocuri de pregătire în toamnă. Federația nu a fost în stare să facă un calendar competițional. S-a prevalat tot timpul de faptul că protocolul medical nu-i permite să organizeze etape săptămânale, ci doar sub formă de turnee. Protocol care specifică la un moment dat: „Condiții specifice sporturilor de echipă practicate în spații închise pentru competiții sau turnee”. Adică a avut la alegere sub ce formă desfășoară activitatea sportivă. Dar mesajul transmis tot timpul a fost: „Nu ne lasă Ministerul!”. Federația nu a dat niciodată senzația că și-ar dori ca întrecererile interne să se desfășoare altfel. Pe cale de consecință, a plecat la Euro 2020 cu o echipă fără ritm, nepregătită, chiar și fără niciun joc în picioare, așa cum a fost cazul Soniei Seraficeanu. Știți ce a făcut Norvegia când nu s-a putut juca handbal, când competițiile au fost interzise? Și-a strâns echipa națională în cantonament și s-a pregătit! Unde este Norvegia azi? Exemplele pot continua.
Așadar, o strategie pe termen scurt nu a existat, iar pe termen lung ce să mai vorbim… În 2014 când a preluat șefia federației, Alexandru Dedu s-a trezit cu o „mină de aur”, generația 1996-1997, care în primele luni de mandat a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial U18! OK, a avut inspirația de a-l aduce pe Aurelian Roșca la lot, dar această generația nu s-a născut peste noapte. A confirmat și 2 ani mai târziu, când a câștigat medalia de bronz și la Mondialul sub 20 de ani. În mod logic, federația ar fi trebuit să aibă grijă de această generație ca de un bibelou, să încerce să o sprijine, să o ridice. Nu să o forțeze, dar să facă în așa fel încât să crească sănătos cât mai multe fete și să le aducă spre prima reprezentativă. Știți care a fost principala grijă a federației? Să pună grile de transfer de 10.000-12.000 de euro, chiar și mai mult! A tratat această națională ca pe un business, în niciun caz ca pe un bun național, de pe urma căruia chiar federația ar fi avut de câștigat. Din această cauză, unele fete și-au ratat inclusiv cariera. Doar Cristina Laslo și Yuliya Dumanska au fost promovate la lot din 2016. În rest, promovarea celorlalte fete s-a făcut foarte greoi. La Euro 2020, România a avut șase jucătoare din generația 1996-1997, dar Dindiligan, Seraficeanu ori Ostase, care a dovedit că trebuia să fie aici mult mai devreme, au jucat abia la primul lor turneu final continental.
Se tot face comparația România – Ungaria, că de fapt aceste două națiuni au cele mai puternice întreceri interne și de aceea nu au echipe naționale la fel de valoroase. Dar comparația este puțin nedreaptă pentru Ungaria. Vecinii au venit la Euro 2020 cu nu mai puțin de șapte jucătoare din generația 1998-1999. Deci cu șapte fete cu 2 ani mai mici decât generația noastră de aur. Apoi, cele mai multe joacă în Liga Campionilor, în European Handball League sau în campionatul intern încă din perioada junioratului. Câteva dintre ele au debutat chiar de acum 2 ani la Europene. Practic, Ungaria a făcut deja un schimb de generații și în mod normal vreo 7-8 ani nu ar trebui să aibă probleme. A urmat, de fapt, o cale normală, pe care inclusiv România a adoptat-o la sfârșitul anilor 90, când handbaliste precum Brădeanu, Vărzaru, Farcău și toate celelalte fete medaliate cu aur au fost promovate la timp. Astfel, federația și handbalul românesc s-au hrănit ani buni cu performanță la cel mai înalt nivel.
Acum? România evaluează „pagubele”, eventual face un recensământ să vadă cum își mai poate revine din pumni. Ca dezastrul să nu fie total. Interesele în toți acești ani au fost cu totul altele, în niciun caz ale handbalului feminin. În loc să se pună pe treabă, federația a ascuțit doar cuțite, a învrăjbit, a impus politica de forță, catalogată de tot mai mulți oficiali drept o „dictatură”. După aproape 7 ani de „domnie”, Dedu & Co își arată roadele. Strategia? Este doar pe hârtie, prezentată pe un blog de fiecare dată înainte de alegeri!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER